Obișnuiam să fug de acasă.

Primăvara, încă din primele zile cu soare, veneam de la școală, mâncam iute ceva și apoi, cu riscul unei pagini rupte din caietul „de curat”, goneam temele (la patru jumate venea mama și totul trebuia să fie ok) și apoi fugeam de acasă.    Ai mei aveau reguli stricte. Nu aveam voie, de exemplu, să mă duc la alți copii în curte (ce, eu nu aveam curte?) așa că nu am avut prea mare contact cu copiii vecinilor și mi-am dezvoltat o întreagă civilizație interioară. Ce e drept, undeva prin 92 părinții mei au cumpărat o antenă parabolică și, spre marele meu deliciu, nu au reușit să o orienteze astfel încât să prindă posturi românești (nici nu erau multe la vremea aia :D). În consecință am urmărit nenumărate seriale, filme, desene animate și emisiuni titrate în italiană și franceză și am căpătat o oarecare afinitate pentru Franța și anumite obsesii culinare. Antena aia a fost motivul pentru care am ales studii superioare în limba franceză și italiana ca a treia limbă străină în facultate. Despre maniile căpătate cu parabolica voi scrie cu altă ocazie.

Așa că una dintre opțiunile mele pentru joacă o reprezenta plimbarea prin desișurile bântuite de mistreți, vulpi și iepuri. Nu am întâlnit de niciunele în aventurările mele. Îmi luam o pătură, covrigi și o carte sau un câine, covrigi și o carte sau doar o carte și mă strecuram prin grădina din spatele casei. Dacă nu aveam timp sau chef pentru mai mult mă postam sub nucul din fundul curții. Alteori mă urcam pe dealul din spatele grădinii.

La jumătatea lui martie, odată cu vântul care îmi tuciurea pielea și îmi crăpa buzele, pe lângă bucuria primelor ore de soare sub care puteam sta pe pătură mai plutea în aer parfumul toporașilor (viorele sau călțunași), niște flori deosebit de firave care creșteau în hâțișul de pe dealuri și care umpleau toată valea cu parfum.

Mă atrăgeau cumplit și îmi plăcea să le culeg. Nu aveam voie cu ele în casă pentru că… atâția pui ar fi ieșit de la cloșcă câte fire erau în buchet (!?!?!?!?)… dar tot le culegeam, le puneam în apă și le lăsam pe prispă, rugându-mă să nu le fie frig peste noapte.

Anul trecut am aflat de ce mă atrăgeau atât de mult: pe lângă faptul că miros minunat (e un cuvânt mic pe lângă parfumul lor) mai sunt și … comestibile!

Da, ați citit bine. Călțunașii sunt comestibili. Nu numai că pot fi uscați și transformați în colorant, ei pot fi puși ca atare în salate, în prăjituri și altele.

De fapt multe flori sunt comestibile. Sunt sigură că mulți știu de lavandă, de floarea de dovleac, de trandafir și de păpădie, dar și călțunașii, liliacul, crinul, panseluțele, bujorul (lista nu se oprește aici) sunt comestibile.

Au foarte multe calități nutritive și mai dau și bine în farfurie :D.

Mâncarea nu alină doar stomacul iar eu cred că dacă o mâncare îți aduce un zâmbet pe față atunci nu are cum să fie rea pentru organism exceptând, poate, ciupercile nebune :D.

toporasi-3828

toporasi-3914
toporasi-3917

toporasi-4178

toporasi-4184

toporasi-4292

toporasi-4303

toporasi-4335