“Câtă luciditate (…) atâta dramă”

Am ales special pentru titlu un fragment din Camil Petrescu, autorul meu de suflet.

Am ales citatul ăsta pentru că am avut un sfârșit de săptămână (nu se cade, în context, să spun “weekend”) absolut fabulos. Mi-a râs sufletul plângând.

Sunt o fire solară prin definiție. Mă leagă sufletește tot ce e căldură, soare, viață. Am un cult personal pentru vară și tot ce ține de ea. Nu există bucurie senzorială mai adâncă decât cea pe care o aduc luna lui Cuptor și cea a lui Gustar, de la nisipul care se agață de picior până la pepenele roșu zemos și zaharos, de la apa sărată a mării până la miezul nucii verzi.

Dacă, totuși, viața începe să treacă pe lângă mine, am ancore care să mă aducă înapoi la realitate. Știu că e primăvară când apare salata aia simplă de la țară (salată verde, ceapâ verde și ridichile de lună blânde la iuțeală și cu miez cărnos), știu că e vară când seva nucilor îmi intră în ridurile pielii de pe mâini, transformându-le culoarea într-un maroniu-roșcat de parcă mi-aș fi vopsit părul și, din neatenție, aș fi vărsat vopseaua pe mâini, apoi le-aș fi băgat la uscat. Știu că e iarnă când miroase a brad-cozonac-portocală-șorici-scorțișoară în casă.

Și mai știu că e toamnă când miroase a coceni de porumb umezi, strânși într-un soi de căpițe pentru a se usca. Prima ploaie de toamnă, urmată de o căldură bizară înainte de prima brumă a lui Brumărel înseamă pentru mine un singur lucru: urmează cel puțin cinci luni în care nu voi vedea soarele, în care cerul va fi gri, copacii vor sta cu rădăcinile în sus și totul va intra într-o mocirleală-obscuro-congelată. Cinci luni în care roșiile cărnoase, a căror lujer verde are un miros a parte, vor fi plasticoase, crescute în seră, culese verzi, transportate în camioane și vândute prin supermarket-uri luminate cu neon. Cinci luni în care fructele de bază vor fi merele de 2 lei/kg, singurele decente ca gust și aproape de ceea ce ar trebui să fie un măr.

Mi-am plimbat ieri cățelul pe unde a fost grădina de vară. Pe unde abundau dovlecei, roșii, vinete, fasolea verde, morcovii, mărarul și alte cele, ieri mai ieșeau doar niște cioturi și lujeri uscați, mai vibrau a culoare câteva boabe de porumb rătăcite de știulete. Via, acră până mai ieri, acum dădea în pârg, grea sub rodul deosebit anul ăsta (acel al cincilea an în care via răsplătește omului ceilalți patru ani de trudă).

Am zâmbit și m-am întristat, deopotrivă.

Delirul gustului gogonelelor proaspăt murate, alături de un pui sfârâit doar cu o lingură de ulei de măsline și o căpățână de usturoi, totul stins într-un pahar de must înțepat n-a reușit să-mi ia ochii de la gutuia care zâmbea în ciudă-mi de pe pervazul ferestrei. Gutuia, care va rămâne galbenă-pălălaie toată iarna ca un strigoi de ceară, amintindu-ți mereu faptul că, în timp ce ea privește deopotrivă ce-i atât dincolo cât și dincoace de geam, tu te topești ca un om de zăpadă (probabil d-aia îi zice om… fiindcă se topește și moare).

E toamnă, deci. E muscat hamburg care-ți face cu ochiul prin boaba lui mare și aromată. E mujdei de usturoi cu ghebe fierte. E pui sfârâit cu gogonele și cu pepene murat (da, pepenele pe care Gustar ți-l lipea cu zeama dulce de mâini). E foc de frunze, cu fumul agâțat de aerul rece. E toamnă.

Și totuși … nu-mi pot opri starea asta de varză-nici-măcar-murată pe care o am, un soi de îmbinare ironică între “De ce-aș fi trist” a lui Arghezi, “La poarta paradisului pierdut” a lui Voiculescu și degetele mele înghețate, de-un vinețiu bacovian. O stare în care aș zice “life is good” și totuși… gutuia…

IMG_0728

IMG_0756

IMG_0779

IMG_0805

IMG_0825

IMG_0934

IMG_0944

IMG_0960

IMG_1158