Am intrat în casă fix când mă suna mama. I-am răspuns punând cumpărăturile pe etajera de lângă ușă. Am închis ușa de la balcon și, din obișnuință, am început să mă plimb prin casă vorbind la telefon. Am avut o senzație ciudată și m-am grăbit să îi închid. Am alergat din cameră în cameră, căutând. Apoi am văzut ușa de la balcon și mi-am amintit. Nu mai știu cum amdeschis-o și m-am aplecat peste balustradă.

Pe pământul uscat din spatele blocului zăcea o mogâldeață albă. Era pisoiul meu. Locuiam la etajul opt. Am încremenit. În secunda următoare am ieșit din apartament uitând că ușa se închide automat. Nu aveam cheile. L-am ridicat de jos. O bucată de blană tremurândă. Niște copii râdeau. De regulă nu țin minte chipurile însă știu exact cum arătau acei copii și mi-aduc aminte exact ce au spus. Dar nu aveam timp pentru ură, pisoiul meu îmi murea în brațe.

M-am așezat pe treptele blocului și-am privit sufletul care se scurgea printre degetele mele. Am început să plâng. Eu lăsasem ușa deschisă. Eu! Și-am plâns a vină, am plâns a disperare, am plâns a neputință.

Povestea, însă, e cu final fericit. Între timp a ajuns cineva cu al doilea rând de chei, am găsit un cabinet veterinar, a primit perfuzie, mai târziu l-am ținut la radiografie, apoi a primit niște tije metalice și atele, am dormit pe jos pe lângă el, m-am certat cu ai mei fiindcă nu pricepeau de ce mă stresez atât pentru un pisoi, am cerut și obținut zile libere de la șeful de atunci, după căteva săptămâni i-au fost scoase tijele și jumătate de an mai târziu i-au fost scoase și niște chestii care îl făceau să cânte pe la trei dimineața.

Totul se întâmpla în august 2006. Azi, Tigri împlinește 10 ani. Și e cea mai lungă relație pe care am avut-o.

_MG_9544

IMG_4663

IMG_5976