Textul ăsta nu e unul motivațional. Nu mă pricep să mă motivez nici măcar pe mine darămite pe alții. Dacă e vorba de demotivare atunci… :D. Deci, nu, nu e un text motivațional. Nu e vorba nici de credință, speranță, așezarea planetelor sau cum vreți să mai numiți felul în care se așază lucrurile de la sine. E vorba, însă, de răbdare. Chestie la care iar nu mă pricep.

Povestea cu castelul din Bonțida e una foarte veche pentru mine. Știu de existența castelului cam de când m-a apucat mania cu castelele și conacele din România și am descoperit că mai există și altele în afara de Bran, Peleș și Palatul Culturii din Iași. Să tot fie vreo cincisprezece ani (15 – în cazul în care n-ați avut răbdare să citiți).

În 2011 am plecat prin țară cu o bucată de familie. Traseul întreg nu mi-l mai aduc aminte însă cuprindea Turda (salina proaspăt redeschisă), lacul Fântânele (fără biserica din el – am aflat de ea mai târziu), „minunatul” Maramureș (despre asta voi scrie când voi avea frigiderul gol, știu că nimănui nu-i pică bine realitatea), ceva mănăstiri din Bucovina și cam atât.

Pe drumul spre Cluj am văzut indicatorul către Bonțida. 2 km. M-am rugat de pipălii din cele două mașini să oprim la castel dar n-au vrut nici în ruptul capului. Aveam nu știu ce biserică din lemn de vizitat. Nu mai țin minte numele, așa de tare m-am enervat că era interzis fotografiatul bisericii, inclusiv exteriorul – deh, cine știe ce poate păți biserica peste care au trecut sute de ani de intemperii dacă faci tu o poză cu dslr-ul (nu-mi trântiți aia cu blițul că nu toate dslr-urile au așa ceva :D).

No bun, clanul nu a vrut să oprim iar eu am rămas cu gândul la castel tot concediul și încă vreo șase ani după. Ceea ce unii ar numi frustrări. Mie îmi sună a regret.

Apoi a fost Electric Castle, an de an in care m-am ofticat că nu am văzut castelul, că nu l-am fotografiat, că nu am stat pe iarba de lângă baltă. Nu-s genul care să meargă la festivaluri de genul ăsta așa că am înghițit în sec și am dat unfollow tuturor celor care publicau poze de acolo :D. Înjurând clanul în tot acest timp.

Luna trecută a trebuit să ajung în Oradea. Cumva la plecare am bombănit ceva de Bonțida și … da… am ajuns la Bonțida. Nu a contat că am ocolit. Nu a contat că la întoarcere ne-a prins noaptea pe Valea Oltului și pe Dealul Negru, n-a contat oboseala acumulată, n-a contat că trebuia să ne vedem cu un prieten în Sebeș, n-a contat nici faptul că a doua zi aveam o întâlnire la 7:30 AM, n-a contat nimic. Am văzut castelul.

Pentru mine momentele petrecute fotografiind castelul Banffy de la Bonțida au fost ceea ce englezii exprimă prin ‚closure’ (habar n-am dacă există conceptul ăsta în română).

Să revenim, așadar, la cheia pe care am descoperit-o acum o lună: merită să ai răbdare. A fost mai bine că l-am văzut acum, când are acoperișul restaurat, când două clădiri sunt restaurate deja, când e pe punctul să-și recapete numele de Versailles-ul Transilvaniei. A fost foarte bine.

 

PVA_6636

PVA_6639

PVA_6648

PVA_6665

PVA_6671

PVA_6678

PVA_6683

PVA_6682

PVA_6713

PVA_6695

PVA_6739

PVA_6718

PVA_6772

PVA_6756

PVA_6789

PVA_6791

PVA_6794

PVA_6814