Să-mi imaginez viața fără călătorie? De ce să fac asta? Nu-mi doresc o astfel de imagine, ba chiar, vreau să stea departe de imaginația mea! Mă întreb uneori dacă nu cumva m-am născut pe drumul spre spital și nu în secția de maternitate a spitalului.

Am mai întrebat-o de vreo câteva ori pe mama și de fiecare dată mi-a zis că m-a născut la spital, într-o dimineață cu lapoviță și ninsoare. Mai știi? Poate de aceea nu suport să stau prea mult într-un loc. Nu mă plictisesc, mă deprim de-a dreptul!

Munte sau mare, în țară sau afară, vara sau iarna, nu contează, toate mă strigă, toate mă cheamă. Marea me frică n-o reprezintă gândacii ăia negri și scârboși sau urechelnițele ci faptul că n-o să reușesc să văd tot ce mi-am propus să văd. Pe locul doi la capitolul panică interioară e faptul că n-o să reușesc să citesc toate cărțile pe care vreau să le citesc.

Trăim prea puțin. Într-un exercițiu de imaginație calculam posibilitatea ca anii irosiți de anumiți oameni să fie transferați celor care au un scop, care caută ceva, cărora somnul li se pare o pierdere de timp. Oare cum ar arăta lumea dacă s-ar întâmpla asta?

Până acum, anul ăsta a fost total atipic. Nu am plănuit nimic și, totuși, totul s-a legat, totul s-a așezat (planetele, minunatele! :D) și am tot fost plecată de acasă. Chiar mă minunam zilele astea că în iulie nu știu să fi stat 3 zile consecutive acasă. Am venit, am desfăcut bagajele, am pus hainele la spălat, am pus altele curate și a doua sau a treia zi eram iar pe drum.

Cei care mă cunosc știu că nu-mi plac zilele libere naționale, zilele acelea în care toată lumea face același lucru (grătare la munte sau la mare :D).

Nu-mi propusesem nimic pentru 1 mai, chiar îmi doream să treacă mai repede. Însă, în ziua respectivă, pe la prânz, mi-am dat seama că-s fraieră, că nu ar trebui să stau în casă într-o zi atât de frumoasă. Am pus repede mâna pe Atlasul Rutier și, cu un deget pe mouse, am încropit un traseu: București – Hagiești. E acolo un conac despre care am scris la momentul respectiv. Pe drum însă mi-a venit în minte că mai e un conac interesant la Manasia. Suna bine, citisem ceva despre el cu vreo jumătate de an în urmă, nu mai știam exact ce dar știam că e de bine :D. Și știam că mai sunt vreo câteva conace pe lângă Urziceni dar nu-mi mai aduceam aminte exact care și internetul nu m-a lămurit prea mult. Conacul Bâzu Cantacuzino din Jilavele e un exemplu în sensul ăsta. Ne-am tot învârtit prin Jilavele și nu l-am găsit iar localnicii nu ne-au ajutat deloc dar ne-au trimis la muzeul de artă populară de acolo :).

Peripețiile prin care am trecut ca să ajungem la Manasia le-am mai povestit. Vream să renunțăm și să ne întoarcem acasă. Printr-o minune am ajuns exact la poarta conacului. Tocmai ce dădeam pe afară de bucurie când paznicul ne-a spus că e închis, că nu se vizitează, ne-a întrebat cu cine am vorbit, de unde știm de conac, ce mai, un interogatoriu în bună regulă! Dar să ne lase să intrăm, ei bine, asta nu.

Descumpănită, enervată de cât de bine arăta totul dincolo de gardul care ne ținea la distanță, m-am îndreptat spre mașină. Bătusem atâta drum, prin soare, când puteam să stau cu picioarele în sus pe canapea citind Ceva! Ei drăcia dracului! Am scos telefonul, am deschis facebook-ul (tocmai ce dădusem like paginii domeniului Manasia), am găsit un număr de telefon, am sunat.

Și ce bine că am sunat! Mi-a răspuns Cristina Petre, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, cu o voce blândă și deschisă. Era în conac și ne-a spus că, în mod normal, conacul nu este încă vizitabil, că lucează la o identitate a locului și că azi era acolo pentru câțiva oameni de PR dar că, dacă ne dorim, ne poate face un tur ghidat al locului.

Domeniul Manasia are o istorie întortocheată, întunecată pe alocuri, fascinantă în mare parte. Conacul, în sine, este o bijuterie și restaurarea lui a durat destul de mult și a presupus multă muncă și o investiție imensă.

Aș putea vorbi de Manasia o săptămână întreagă fără să repet nimic și fără să cuprind totul.

De la familia domnitorului Alexandru Vodă Ipsilanti, la Principele Efrem Obrenovici, la Maria Obrenovici (amanta lui Alexandru Ioan Cuza, ai cărei copii au fost adoptați de Elena Cuza), la Ministrul de Externe bulgar Hagianoff, la ocupația germană, la naționalizare și până la actuala proprietară Aridna Avram, nepoata pictorului George Lowendal povestea se țese în jurul acestui conac, a cramei imense pe care se află conacul și a fabricii de cărămidă din Manasia.

Povestea nu se oprește, însă, aici. Conacului i-a fost redată viața și, cumva, am senzația că nu și-a trăit încă perioada de glorie. La Manasia se organizează acum evenimente, degustări, concerte de cameră și multe alte activități.

Nu am scris până acum despre conacul acesta. Într-un mod egoist, nu-mi doresc să știe toată lumea de el. E o bijuterie, e rezultatul unei perseverențe vecină cu încăpățânarea. Nu, articolul nu e plătit. Nu, nu voi scrie cât s-a investit acolo, nu voi scrie ce picturi se găsesc în interior sau ce obiecte veche, nu voi scrie nici despre imensele butoaie din cramă, nu voi scrie despre bucătarul renumit pe care îl au acolo și nici despre parcul conacului. Ați avea senzația că exagerez.

Vă spun doar atât: la finalul turului mi-am dat seama că am declanșat doar de 20 de ori, atât de frumos e totul încât am uitat să duc aparatul foto la ochi.

Doamna Petre ne-a oferit o cafea la final dar era deja târziu și dacă am fi acceptat invitația, pe bune că n-am mai fi plecat vreodată de acolo!

Nu-i așa că e minunat să călătorești?

 

TEO_7343

TEO_7345

TEO_7346

TEO_7347

TEO_7351

TEO_7352

TEO_7354

TEO_7355

TEO_7358

TEO_7364

TEO_7366

TEO_7372

TEO_7375

TEO_7377

TEO_7379

TEO_7391

TEO_7399

TEO_7403

TEO_7414

TEO_7415