Parsata e un cătun abandonat, undeva, în inima Ciprului. Accesul e dificil, însă, peisajul și satele de până acolo merită efortul.

Prima dată am ajuns spre seară în Parsata. Câteva case părăsite, risipite pe versanți, un drum prăfuit, mulți măslini, o biserică și mulți câini costelivi. Cel negru ne-a atras atenția. Ne-am întrebat ce să facem. Să-l luăm cu noi la hotel? Să îl luăm în țară? Să îi aducem mâncare? Locuiește, totuși, cineva în cătun?

Am hotărât să coborâm în cel mai apropiat sat și să luăm mâncare pentru animale. O adevărată aventură! Nu am găsit niciun magazin deschis fiind seară și nu nici mai aveam cum să revenim.

A doua zi, încărcați cu mâncare și apă din Larnaca, am urcat iar spre Parsata. Am găsit câinii și i-am hrănit. În jur, aceeași liniște.

Cumva, am luat decizia ca, în ultima zi de concediu, să revenim acolo și să-l luăm pe cel mai bolnav dintre câini, pe cel negru, să îl ducem cuiva în Limasol și de acolo să ne fie trimis în România. Hotărârea fiind luată, am luat saci pentru a proteja mașina, alte conserve cu mâncare, pâine și apă.

Odată ajunși acolo nu am mai găsit câinii. Tot uitându-ne după ei am auzit o capră behăind. Clar lucru, în Parsata locuiește cineva. Nu a trecut mult timp până când am zărit, printre măslini, un bătrân care întindea folii și apoi bătea măslinii. Câinii stăteau pe lângă el.

Nu știa engleză, noi nu știam greacă, însă, am înțeles că sunt câinii lui, că el stă acolo, că a fost un doctor pe acolo și a văzut câinii. Bătrânul era vădit încurcat de prezența noastră acolo. Nici noi nu prea știam ce să facem. I-am cerut voie să hrănim câinii. S-a uitat la noi cum desfacem conservele și cum rupem pâinea. Când au terminat câinii de mâncat, am plecat.

Nu am avut puterea să îi luăm câinii. Pe drum, la volan, m-am tot gândit la privirea lui, la felul în care se uita la câinii care mâncau și mi-am dat seama că e foarte posibil ca nici el să nu fi văzut mâncare de ceva vreme.

Nu puteam să nu îi lăsăm niște bani chiar dacă întoarcerea în cătun însemna să ne prindă noaptea pe drumul de pietriș din munți, nemarcat și cu serpentine.

Când am urcat iar în mașină și ne puneam centurile, l-am zărit pe bătrân în oglindă, venea foarte repede spre mașină, făcând semne disperate. Am lăsat geamul și m-am uitat la el. Avea ochii în lacrimi. A întins mâinile foarte muncite spre noi și ne-a dat patru mandarine. Patru mandarine. Da, pentru el, cele patru mandarine erau o avere, în pustietatea aceea.

Am demarat. Nu m-am mai uitat în urmă. Mandarinele le-am dus mai întâi la hotel, apoi acasă. Nu le-am mâncat. Nu am putut. Nici alte mandarine nu am mai putut să mănânc de atunci.

Mă va urmări multă vreme privirea bătrânului. La fel și privirea câinelui negru. De fiecare dată când voi vedea mandarine îmi voi aminti de ei. Și-am să mă întreb de fiecare dată ce mai fac, dacă mai trăiesc, dacă tot acolo locuiesc, dacă sunt sănătoși și dacă sunt fericiți. Vreau să cred că da.

Parsata-9785

Parsata-2523

Parsata-9704

Parsata-9776

Parsata-9729

Parsata-9745

Parsata-9722