Anul trecut am fost de vreo două ori la Deva. Într-una din zile am reușit să mă plimb un pic prin oraș. Am urcat la cetate și apoi am vizitat Muzel Civilizației Dacice și Romane. Îmi doream de foarte mult timp să-l văd, nu pentru exponatele din camera tezaurului, nu pentru lapidariu sau pentru exponatele împăiate ci pentru că auzisem de el sub un alt nume: Magna Curia, Castelul Bethlen.

Fiind într-o zi lucrătoare, pe la prânz, muzeul era pustiu. Doamna de la casa de bilete mi s-a părut foarte amabilă și, cumva, m-a convins să iau câteva cărți despre obiectivele turistice din județ, astfel încât mi-am mai trecut pe listă niște locuri pe care trebuie, dar chiar trebuie să le văd.

Am intrat în prima cameră și m-am uitat la obiectele expuse și m-am gândit că prin 1582 căpitanul garnizoanei cetății a construit o casă la poalele dealului. Iarnă, vară, iarnă din nou, casa a căpătat o formă, apoi oameni au locuit în ea. Le-a fost frig, le-a fost cald, au avut sau nu un animal de companie.

Urmându-mi șirul ideilor am ridicat ochii de la cartea pe care o admiram și … să înțepenesc și alta nu! Dintr-o altă cameră mă priveau doi ochi… de plastic sau ce-o fi el! Era un zimbru împăiat, dar pot jura că mi-a stat inima în loc o fracțiune de secundă. De la distanța la care mă aflam părea foarte real. Clar, neuronii mei erau la joacă în curtea școlii!

Am trecut repejor prin camera cu animale împăiate, nu țin neapărat să le văd așa, în plus paznicul mi-a spus că a deschis camera tezaurului pentru încă cineva și, probabil ca să nu facă curent de prea multe ori (?!), ar fi fost ok să merg mai întâi acolo și apoi să continuu vizita pe unde vreau în castel.

A fost suficient de amabil când mi-a spus că nu pot face fotografii în camera tezarului pentru că “știți și dumneavoastră domniță cum sunt regulile”. Nu prea știu dar să trecem peste. În orice caz, aș fi vrut să ies cât mai repede de acolo. Mă stânjenea privirea foarte atentă a paznicului dar și mai tare mă enerva celălalt vizitator al muzeului, un tip pe la 35-37 de ani.

Eu am niște reguli. Despre una am vorbit într-o altă postare (Nu cere niciodată localnicilor indicații despre locul în care e un obiectiv pe care vrei să îl vizitezi). O altă regulă e: Nu întreba niciodată paznicul muzeului dacă îți poate oferi detalii despre obiectul pe care îl privești. Iar tipul exact asta a făcut. Într-o cameră cât baia unei garsoniere confort 2 a trebuit să fiu amabilă și să ascult scuzele jalnice dar justificate ale paznicului și să îl aud pe celălalt vizitator povestind că e pasionat de numismatică și că are chiar și o colecție personală.

După ce am calculat că am petrecut suficient timp în cutia cu chibrituri și podoabe dacice încât să nu par ghiolbancă dar nici să nu mi se prăjească și ultimul neuron, am încercat să o șterg frumușel spre alte săli.

Numai că, spre marea mea mirare, tipului cu numismatica și-a dat seama de mișcare și a început să se țină după mine prin muzeu, ceea ce mi-a stricat vizita dar m-a amuzat într-un fel, mai ales că și paznicul, din plictiseală probabil, s-a plimbat și el cu noi.

Și, iată-ne ajunși în fața șemineului. Tipu’ cu numismatica îl întreabă iar pe paznic dacă știe ce-i cu blazoanele alea două de pe șemineu. La limita disperării, mă trezesc că spun clar și răspicat: sunt blazoanele familiilor Haller și Daniel, cei care au transformat castelul dintr-unul renascentist într-unul baroc. Am mai adăugat, nu știu ce a fost în capul meu, că nici lebăda cu săgeata înfiptă în gât aflată la intrarea în castel nu e pusă acolo din vreun capriciu artistic neînțeles.

Și uite-așa bună ziua mi-am dat, belea mi-am căpătat, de data asta în formă de pasionat de numismatică. Ce a urmat a fost dramatic.

Am să mă adresez bărbaților pierduți prin muzee la ora prânzului. Dacă întălniți o femeie în muzeu, vă rog eu din suflet, nu o întrebați ce caută o persoană atât de tânără într-un muzeu. Dacă respectiva vizitează muzee sigur va recunoaște periile de la două poște distanță, la fel și disperarea. Nu îi spuneți că aveți firmă de construcții, nici că aveți o colecție de monede și, în niciun caz, dar în niciun caz n-o invitați să vă vadă colecția, da? Chiar dacă și ea ar fi la fel de disperată, o invitație de genul ăsta e moartea pasiunii și nu mă refer la pasiunea pentru monede!

Ah, și încă ceva! Dacă voi vorbiți fără oprire, puneți întrebări, dați explicații iar respectiva răspunde monosilabic și este mai preocupată de un manechin care poartă o uniformă militară decât de conversația în sine atunci e cazul să vă vedeți de propriile monede și nu s-o invitați la ceafea, ok?

Am scăpat de fan abia în lapidariul muzeului, unde am găsit un sarcofag interesant. M-am apropiat de el rugându-mă în gând să nu fie cu schelet. Ei bine, nu era cu schelet… complet, adică era doar craniul și ceva giulgiu.

M-am întrebat dacă țeasta aia din sarcofag a avut și ea pasiuni numismatice…

IMG_2788

IMG_2795

IMG_2799

IMG_2800

IMG_2803

IMG_2805

IMG_2806

IMG_2815

IMG_2818

IMG_2820

IMG_2822

IMG_2828

IMG_2831

IMG_2846

IMG_2848

IMG_2849

IMG_2851

IMG_2860

IMG_2862

IMG_2865

IMG_2870

IMG_2871

IMG_2872

IMG_2874

IMG_2879

IMG_2881

IMG_2882

IMG_2883

IMG_2890

IMG_2892

IMG_2894

IMG_2898

IMG_2899

IMG_2901

IMG_2903

IMG_2905

IMG_2908

IMG_2909

IMG_2914

IMG_2916

IMG_2919