Am vrut să scriu, la un moment dat, despre ce înseamnă să fii turist în România, despre cât de multe sunt indicatoarele către biserici și cât de puține sunt cele spre orice alt tip de patrimoniu construit sau natural. Asta până când am ajuns la Mănăstirea Arnota. De fapt, cu puțin înainte să ajungem acolo.

Prin iunie anul acesta am luat la rând obiectivele turistice din Oltenia de sub Munte. Am ales ca punct de plecare localitatea Horezu și de acolo am bifat câteva cu bicicleta și alte câteva cu mașina. Fiind ultima zi, la Arnota am hotărât să mergem cu mașina.

Peisajul este monumental, drumul urcă, în stânga și-n dreapta îți tot vine să cobori din mașină, să privești o casă oltenească, să guști o prună, o dudă sau un măr verde, să te uiți cum curg pietrele de la cariera de piatră, înțelegeți voi starea de spirit că doar n-am cititori tolomaci.

Am tot urmărit indicatorul către mănăstire până am ajuns la o intersecție de drumuri pietruite. Ambele drumuri arătau la fel, ambele urcau, nimeni în jur să ne spună încotro. Am dat cu banul, am tras paie, am scuipat în sus și apoi ne-am dat într-o parte. Mai precis în dreapta.

Și de aici încep panica, groaza și șocul. În câteva sute de metri, după ce s-a terminat drumul cu pomi fructiferi, ne-am trezit pe cariera de piatră. Drum fără cale de întoarcere, loc de întors mașina mai mic decât puța oricărei furnici. Pe scurt, eram într-un mare rahat. Mă rog, într-o mare carieră de piatră.

Eu îmi scriam deja testamentul, Săvu’ încerca disperat să întoarcă mașina pe bolovăniș. Norocul nostru a avut chipul unui camionagiu. Omul a coborât de habar n-am unde ca să ne ajute. În timp ce încercam din răsputeri să întoarcem mașina, omul ne povestea cum să ajungem la Arnota. La intersecție trebuia s-o luăm în stânga, să trecem prin curtea carierei de piatră, paznicul n-o să ne întrebe nimic că știe că mergem la mănăstire (deștept paznic, ce să zic?) și mai avem de mers cam doi kilometri pe drum pietruit și încă vreo doi pe drum asfaltat și ajungem.

Într-un final reușim să întoarcem (Săvu’ mai mult că eu eram mică-mică și transpirată toată pe scaunul din dreapta) iar omul ne urează drum bun și o zi asemenea și, spre marea noastră uimire, își cere scuze: “Ce să facem dom’le dacă furară rudarii semnul?”

Așa am ajuns la Arnota, trecând prin purgatoriu.

Mănăstirea a fost fondată în 1637 de Matei Basarab, al cărui mormânt se află în incinta mănăstirii. Este păstrată forma orginală a picturii murale din secolul al XVII-lea. Priveliștea e minunată. Pe mine, însă, nu m-a mai impresionat nimic după minunatul drum.

Oricum, legenda spune că Matei Basarab, urmărit fiind de turci, s-a refugiat pe un platou al muntelui (bine că nu exista cariera de piatră că-l căsăpeau turcii), lângă un lac montan. În preajma lacului se aflau ruinele unei alte biserici iar Matei Basarab a hotărât că va construi o mănăstire dacă va scăpa atacului.

Eu nu promisesem nimic în schița de testament făcută pe cariera de piatră dar lăsam moștenire o serie de blesteme.

Ah, am uitat să zic că pe drumul cu pomi fructiferi am întâlnit două măicuțe da’ n-au zis nimic amărâților de turiști rătăciți. Erau, însă, menționate în testamentul schițat.

 

1. Manastirea Arnota-8873

2. Manastirea Arnota-8876

3. Manastirea Arnota-8863

4. Manastirea Arnota-8851

5. Manastirea Arnota-8861

6. Manastirea Arnota-0272

7. Manastirea Arnota-8889

8. Manastirea Arnota-8901

9. Manastirea Arnota-8946

10. Manastirea Arnota-8938

11. Manastirea Arnota-0399

12. Manastirea Arnota-8940

13. Manastirea Arnota-8905

14. Manastirea Arnota-8903

15. Manastirea Arnota-0343

16. Manastirea Arnota-0337

17. Manastirea Arnota-0362

18. Manastirea Arnota-0369

19. Manastirea Arnota-8910

20. Manastirea Arnota-0380

21. Manastirea Arnota-8919

22. Manastirea Arnota-8920

23. Manastirea Arnota-8926