torturica

Mă tot uit la poza asta. Am făcut-o acum două luni și n-am publicat-o decât pe Strava după tura din ziua aceea. Are, în ea, mai multe povești. În primul rând, deși e făcută cu telefonul, nu e făcută din întâmplare iar sentimentul care a stârnit declanșatorul nu e autentic.

Cu fix o săptămână înainte mă plimbam cu bicicleta prin Otopeni, pe partea în care sunt numai case, nu pe cea cu aeroportul. Un drum bombardat, îngust, în stânga și-n dreapta nimic altceva decât șanțuri. Aud zgomot de motor venind din spate. Nu aveam oglinzi și nu voiam să întorc capul de teamă să nu cad în vreo groapă cu bicicletă cu tot. Mă tot gândeam unde să opresc ca să las mașina să treacă, neavând loc să mă depășească. Într-un final descopăr un pic de spațiu, opresc, cobor de pe biclă și mă uit. Pe drum, nimeni. Ridic privirea și… îl văd. Zborul de 8.30 de la Istanbul tocmai ce ateriza. Era prea târziu ca să mai scot telefonul și să fac poza. Dar am savurat din plin momentul. Nu știu de ce, dar am senzația că am făcut cu mâna avionului :D.

Apoi, în următoarea sâmbătă, deși tura era stabilită pentru Otopeni, Corbeanca, Tamași, Buftea și înapoi în Otopeni, la 8.15 mă aflam în dreptul aeroportului. Nu am stat prea mult pe gânduri și la hotel Angelo am intrat pe partea cu casele. Am oprit, am pregătit bicla și telefonul și am așteptat momentul în care avionul a trecut prin cadru.

Cumva, poza asta a ajuns în top3 preferate din tot ce am făcut până acum. Are în ea esență de viață, viața mea, bineînțeles. Are zborul, are locul pe care îl numesc ‚acasă’, are bicicleta, are culoare, are curiozitatea mea aproape maladivă (când am văzut prima dată avionul am intrat pe site-ul aeroportului Otopeni ca să văd ce zbor e), are melancolie și are dorință, are cer și are pământ. Descriere cam stupidă, știu. Dar o privesc și zic „da, mă, nene, mă definește!”