Tuța și Maria erau vecinele de peste drum. Aveau cam 45 de ani la vremea când deveneam eu conștientă de lucrurile din jur. Amare și principiale, nu purtau niciodată pantaloni și aveau grijă de Ricu, băiatul surorii mai mici, Marcela, măritată la oraș.

Ricu, un soi de pacoste-ciumă pe capul și oasele lor, disponibilizat după revoluție de la IPILF, nu reușea să stea angajat pe nicăieri mai mult de 2-3 luni.

Uneori mai aveau grijă și de mine, până când m-au dat la școală ai mei mă lăsau fie singură acasă, fie la ele.

Maria bea. Nu mă refer la litrii de apă obligatorii. Țin minte că am văzut-o ascunzând o sticlă de tărie între pernele din camera din față. Tot în camera din față aveau poze vechi, poșete ‘vintage’ și căsuțe din carton acoperit cu scoici. La una dintre căsuțe puteai deschide ușa. Eram fascinată de ea și mă strecuram acolo ori de câte ori dormeau ele.

Și Ricu bea. El cumpăra vin și țuică pe caiet, plătind cu pensia de la CAP a celor două surori.

Într-o iarnă, pe când îmi rezolvam problemele cu fizica, am văzut că le luase foc crama (denumire mult prea binevoitoare pentru construcția din resturi de materiale în care țineau butoaiele cu vin și damigenele cu țuică, în coșuri de răchită). Uitaseră o lumânare aprinsă…

Maria a murit de ciroză prin ’97-’98. Ultima imagine e cu ea umflată abia încăpând în sicriu. Îmi era dragă cumva. Când eram copil îmi dădea cârpe pentru păpuși și mă învățase să cos pe pânză de sac. Aveau casa plină de astfel de pânze cusute de ele.

Tuța – Ecaterina e numele de pe cruce – îmi era antipatică. Rămasă mică de la poliomielită, era șchiopă și crăcănată. O mătușă binevoitoare o informase pe mama că o să rămân mică dacă mai stau pe lângă Tuța. Mama n-a ascultat-o deși femeia avea dreptate, în ultimii 10 ani n-am sărit de 175 cm. Tuța stătea mai toată ziua pe banca de la poartă. Urmăream din curte cum îi cade capul de la somn. Urmărea fiecare mașină și fiecare om care trecea și știa să spună ceasul după cursele de autobuz.

Când trebuia să părăsească banca spunea că se duce să dea drumul la mămăligă, iar eu așteptam de fiecare dată să văd o mămăligă alergând pe drum, eventual cu scâncete ca-n desene animate.

Tuța avea mult prea multă gingie și mânca mereu cu gura deschisă. În august, pe când se coceau nucile,  se așeza în șanț și le scobea cu un cuțit mic. Și de fiecare dată îi rămâneau resturi de nucă printre dinții castorieni și pe la gingii.

Uneori, când îmi curăța tata nuci, mestecam vreo 4-5 și înainte să înghit mă uitam la el, rânjeam și îi ziceam că mă duc să dau drumul la mămăligă.

Ieri mi-am adus aminte iar de Tuța.

Minunată mai e vara!

nuci